Natura moarta

Decor metafizic,
Nuferi nostalgici
manjiti de dorul machiavelic.
Singuratate...
Serenitate?
Doar aparenta!
Se sting usor
modelele de ceara,
Un glas pustiu
perturba dansul mortii.
Macabrul mars
al cerului magnific
e-o maledictie,
masacru - dans maladiv...
Iar marionetele din capul meu
rad neincetat,
din mlastina de smalt.
Ce-i asa nostim,
in visul monoton,
in gandul tau nebun,
nociv, neputincios?
Cand totu-i doar
un dor,
un nimb,
un zambet nebulos...
Cer - o morbida mantie,
Stele - iluzii de foc,
Soare - dor imaterial,
Luna - mandra speranta...
Joc al naturii,
Praf de lumina...
Zapada - aspru destin,
Pamant - sepultura...
Toate se sting,
totul dispare,
Exitus...

Vertij

Un amalgam de petale, de frunze, de visuri spulberate...
Picaturi reci de ploaie ce cad,
cad peste sufletul meu,
cad prin valtoarea de promisiuni,
prin apusul fervent al imaterialului.
Zapada frenetica,
zborul luminii prin furtuna iernii,
fulgi fragili ce fug
cu freamatul vietii ce dispare.
Totul e alb,
totul e rece.
Ger cumplit al faradelegilor,
iarna alba a uitarii,
simturi care amortesc,
zefir ce zguduie lumea,
cu zbuciumul ei...
Vehementa vatamatoare,
Val al vesniciei din vestul de rosu,
Idei vetuste, ce se vestejesc...
Vraja timpului vremelnic,
Vuiet profund al efemeritatii,
Vertij ce alearga prin dorul venetic al vulnerabilitatii...

Copilarie

Uşa se deschidea,



În faţa mea stătea eternitatea.






A cui e vocea aceea îndepărtată,


Ce mă cheamă pe-o stea abandonată?






Un tărâm ce mi-l doresc


Cu fapte pe care mi le amintesc.






Unde timpul şi sentimentele se scurg,


Unde visul nopţii e un dulce-amurg.






Paşii pe care îi las în urmă


Sunt şterşi de-a mea karma.






Ce vedem poate fi o iluzie,


Vom dispărea în confuzie.






Deşi luna pare că lipseşte


Este tot acolo, doar ne amăgeşte.






A ţi se împlini un vis şi a fi fericit,


De ce sunt atât de diferite?






Sentimentele oamenilor se schimbă uşor


Şi rămâi doar cu un vis acrişor.






Copil fiind credeam că am aripi


Care creşteau cu fiecare pas.






Am încercat mereu


Să par puternică.






Dar de fapt mereu


Mi-am ascuns sentimentele.






Copilăria a fost o lumină,


De jucării şi bucurii plină,






O rază de soare


Cu păsări călătoare,






Cu frunze care cad


Şi zile care scad.






O undă angelică,


O-nvăţătură antică,






Pe care am pastrat-o,


Pe care-am adorat-o.






Trebuie să spun adio lacrimilor


Şi să păşesc în viitor.






E timpul să deschid porţile


Care au fost încuiate,






Să aprind flacăra speranţei,


Să ascult glasul adolescenţei.






Invitat de lună,


Întunericul se-mprăştie pe cer,






Sfârşitul fluviului destinului


Rămâne mereu necunoscut!

Ma simt mai batrana

Mai sunt 1 zi,  2 ore, 28 de minute si cateva secunde pana la "Evenimentul cel Mare".

Pana la urma a trecut si copilaria cu jocurile si rasetele ei, cu prietenii avuti in acea perioada, cu tristetiile, cu bucuriile, cu farmecul si vraja ei.
Au fost ani frumosi, ani ai fericirii, ani ai naivitatii, pe care inca o mai am uneori, ani ai inocentei si puritatii, ani in care am crezut in niste idealuri precum dreptate, adevar, intelegere...si despre care am descoperit ca de fapt asta au fost mereu: niste idealuri.

Cand suntem mici ne sunt spuse povesti cu printi si printese, in care binele invinge intotdeauna raul. Suntem invatati sa fim buni si drepti, sa spunem intotdeauna adevarul sa ca acesta triumfa mereu.
Ironia este aceea ca viata este cu totul altfel. ne trezim deodata si realizam ca totul nu a fost decat o poveste frumoasa.
Oamenii sunt fiinte invidioase si urate, pline de aere si "importanta". sunt fiinte "elevate", care "gandesc". Dar de fapt sunt fiinte pe care le intereseaza doar binele personal.
Nu exista dreptate si adevar. De fapt totul este o mare porcarie. Suntem manipulati, suntem niste marionete, suntem fiinte influentabile care traiesc intr-o societate urata, imperfecta si "bolnava".Nu exista perfectiune, dar nu este nevoie de aceasta ca sa fim buni, sa ne ajutam intre noi.
E adevarat ca nu vom putea fi niciodata egali, ca exista oameni inzestrati, cu o gandire superioara, dar nici cei destepti, nici cei mai putin destepti nu au dreptul sa judece pe nimeni.
Nimic nu e perfect, nimic nu va fi perfect, dar trebuie sa ne schimbam gandirea.
Visuri spulberate...viata spulbera totul in calea ei fara a-i pasa de nimic. Si tot viata, cea care strica tot, le aranjeaza pe toate. Si nimic nu va ramane in alt loc pana la sfarsit, indiferent ca unele se rezolva mai devreme, iar altele mai tarziu.
Un lucru e sigur. Nimic nu va ramane neplatit. Nu exista diavol, ci oamenii sunt diavolii adevarati. Iar lumea e o scena mare de ura si durere.

Poate ca e o concluzie putin cam dura pentru acesti 18 ani fara 1zi,  1 ora, 52 de minute si cateva secunde.

Geneza

Pe o planeta indepartata, albastra ca marea si rece ca uitarea, traia o copila singura. Stelele erau singurele ei prietene, niste prietene frumoase, candele ale noptii, dar fara a avea caldura acestora.


Ce facea acolo? Nici ea nu stia. Nu-si putea aminti de unde venise sau cum ajunsese pe acea planeta. Fiecare zi parea o infinitate pentru ea. Mereu se intreba cu ce gresise sau de ce era singura.

Privea intunericul ce o inconjura si zilele treceau, una dupa alta, zile pline de singuratate, durere, incertitudine, disperare. Era ca un copil ce merge pe marginea unui abis, care nu si-ar fi imaginat niciodata ca un val urias ar putea veni maturand totul in calea lui.

Ironia sortii sau poate doar o simpla intamplare a facut ca intr-o zi un fluture rosu ca sangele sa se plimbe prin preajma acelei planete si a auzit plansetele acelei copile, care acum nu mai era doar un copil. Era o fata frumoasa cu un par ca plantele plutitoare, impovarat de plansul petalelor. Fluturele s-a apropiat incet de ea. Fata il zari si ramase muta de uimire. Era pentru prima data in viata ei cand vedea o fiinta, alta decat ea.

- Ce esti tu floare plutitoare?

- Sunt un future. Dar tu ce faci singura pe planeta aceasta rece si intunecata?

Fata ii povesti ca nu stia de unde venea sau ce facea acolo. Atunci fluturele mirat de povestea ei ii spuse:

- De ce nu vii cu mine? Te-as putea transforma in fluture si vom zbura amandoi in tot Universul. Nu vei mai fi niciodata singura. Pare un vis frumos, dar trebuie sa te avertizez ca viata unui future este foarte scurta. Tu esti cea care va alege. Vei veni cu mine sau vei ramane singura aici pentru totdeauna?

- Nu vreau sa raman singura! Vreau sa fiu un future si sa zbor cu tine in inaltul cerului.

Acestea fiind spuse fata se transforma intr-un fluture alb, ghiocel al sperantei. S-au inaltat amandoi in inaltul cerului si incet s-au transformat in lumina, o lumina calda si placuta, iar planeta toata s-a umplut de viata.

Cei doi fluturi s-au stins incet printre stelele de uitare!

Nameless

Ne-am nascut in durere si trecem prin viata ca prin undele sidefii ale eternitatii. Ne stingem incet cu fiecare zi ce trece precum stelele, candele ale noptii. Oare de ce eu cea de azi nu sunt aceeasi cu eu cea de ieri? In fiecare zi sufletul nostru se transforma, se metamorfozeaza asemenea unei omizi care intr-o zi va fi un fluture frumos colorat, pana cand va deveni absolut. Ma intreb oare exista un astfel de suflet care sa depaseasca limitele intelesului si ale existentei? Un suflet sacru ce lumineaza intunericul si alunga singuratatea cu care ne-am nascut.

A rade

Trei stropi de ploaie
Se scurg pe geamul aburit,
Lumea e plina de noroaie,
Iar tu ai impietrit
Si razi.

Cand crezi ca totul s-a sfarsit
Si de tot esti coplesit,
Nu te-ntreba cu ce-ai gresit
Si cat timp ai irosit,
Doar razi.

Cand cerul se innegreste,
Durerea se adanceste,
Lumea te amageste,
Norocul te ocoleste,
Sa razi!

Te vezi in stele ce coboara
In visul ce implora
Amurgul sa-i fie ancora.
Suntem ca ploaia ce se evapora
Si razi...

Singur de vei fi mereu,
Sa visezi iti va fi greu,
Te vei agata de-un zmeu,
De vei zbura spre curcubeu,
Doar razi.

Cand sufletu-ti ingheata,
Se ascunde in ceata,
Ii dispare-a sa dulceata,
Se pierde pe-un fir de ata,
Sa razi!

Te ascunzi in castel
Si crezi ca ai uitat de el,
Asculti zumzetul rebel,
Privesti un porumbel
Si razi.

De vei uita aceasta lume,
Cu ale ei prostesti glume,
Cu ganduri fara nume
Si plina de traume,
Doar razi!

Te-neci in abisuri,
In valul de apusuri,
In golul de arsuri.
De vei muri, cand vei muri,
Sa razi!

Poezie

Stropii din viitor

Lexa: Azi urcam mai aproape de cer
Eu: Spre ganduri necunoscute.
Lexa: Atat de mica, lumea ni se pare,
Eu: Plina de ura si de visare.

Lexa: Azi ne prabusim mai departe de nori
Eu: Si alergam ametiti prin vartejul de flori.
Lexa: Dulce lacramioara si acru trandafir,
Eu: Zbor de primavara, am vazut un crin...

Lexa: Maine, poate vom muri sau ne vom trezi,
Eu: Poate ne vom aminti de clipele tarzii.
Lexa: Stropi de margaritare rasar din pamant,
Eu: Stropi rosii picura din cerul sfant.

Lexa: Azi vorbim de maine, ieri vorbeam de azi,
Eu: Poate intr-o zi vom scrie despre brazi.
Lexa: Sau poate nu...
Eu: Dar nimeni nu va sti culoarea viitorului!

by Stefana Eftimie & Alexandra Iliescu
(ne chinuia talentul intr-o ora de geografie)

Amiaza

Pe cerul instelat
In marele albastru,
Din negrul fara fund
Al zborului maiastru,
Un dor prelung si rece
M-agata, ma-nconjoara,
Imi smulge timpul care trece,
Imi canta lin ca o vioara.

O raza de speranta
A nesfarsitei mari,
Din valul fara viata
Ma cheama in alte zari.
Miros de frunze uscate,
De pasi si de iluzii
Si vise pe cer pictate
Dispar in bratele amiezii.

Ispită

Doar un surâs, o picătură de crin



Din efemeritatea primăverii,


E-un gând născut din vraja amintirii,


E o dulce stea din sufletul marin.


Norul de pe marginea abisului


Te-atrage-n mrejele interzisului,


Se deschid uşor porţile cerului,


Te scufunzi în braţele trecutului.


Un glas, parcă venit dintr-o cascadă,


Te cheamă liniştit ca o tornadă.


Te pierzi în infinit, într-o şaradă


Şi te gândeşti la clpia-aceea fadă.


Misterul tău neclar e o lebădă


Ce se ascunde într-o caldă zăpadă.

Concluzii, iluzii, niste prostii

In primul rand, nici macar nu stiu de ce am luat pixul in mana si am inceput sa scriu. O coala alba, un pix negru, un servetel alb… detalii nesemnificative…

Nu stiu cum sa exprim ceea ce simt in momentul acesta. Un amalgam de stari, ganduri si sentimente… E posibil sa fii trist, ingandurat, amuzat si fericit in acelasi moment? De ce imi vine sa rad prosteste cand de fapt sufletul meu simte cu totul altceva? Cum e posibil sa existe oameni care se cred cu totul altceva decat ceea ce sunt? Si lucrul trist e ca ei cred cu atata tarie incat te uimesc si pe tine si lucrul ciudat e ca se simt excelent in persoana lor. Lucru pe care il admir.

 

Uneori sunt rea, dar in viata aceasta daca nu esti si un pic rau vei fi calcat in picioare. Poate ca uneori par increzuta sau mandra, dar nu ma intereseaza. Lucrul ciudat e ca niciodata nu mi-a pasat daca cineva m-a crezut asa.

 

Auzi si tu: “pace in lume”… o dorinta interesanta. In momentul cand se va intampla acest lucru se va produce unirea tuturor statelor, un lucru imposibil si inutil din punctual meu de vedere.

In al doilea rand, cand va domni “pacea” vom fi toti controlati ( nu ca acum n-am fi) iar aceasta “pace” va fi doar una superficiala, aparenta.

Noi oamenii avem o defectiune din nastere, aceea ca venim pe aceasta lume cu un gol, un abis incontrolabil care misuna ca un musuroi de furnici. Toata viata incercam sa-l acoperim, sa scapam de el, dar nu vom putea merge mai departe decat atunci cand ne vom da seama ca acest lucru este imposibil.

O alta defectiune a oamenilor ar fi aceea ca sunt singuri si vor fi singuri toata viata. Indiferent de cate rude, prieteni, iubiti sau colegi au. Si cred ca acest lucru se intampla din cauza ca nu putem impartasii aceleasi sentimente cu celelalte persoane. Chiar daca de exemplu exista doi oameni carora le este frica de acelasi lucru, nici unul dintre ei nu va sti cum se simte celalalt si acest lucru se datoreaza faptului ca fiecare dintre noi simte lucrurile diferit, sentimentele sunt percepute altfel si au intensitati diferite.

Poate acum nu sunteti de acord cu mine, dar stiu ca intr-o zi va veti da seama ca acesta este adevarul si va veti aminti de cuvintele mele !

Pfff… cu ce calitati de orator m-a inzestrat mama !!!

Un gând

Nestrăbătută, imprevizibilă şi superficială



Este maturitatea întotdeauna


Pentru copilul care crede


În fineţea şi măreţia fiinţei.






Un strop de rouă argintiu


Cade din intensitatea clară,


O năpasta se-abate peste viaţa amară.






Doar un surâs adânc uitat


În umbra lină fără glas


A dispariţiei lunii,


Te mai ridică din neant.






Un fluture multicolor se-nvârte


Lin şi fără grabă


În jurul viselor uitate,


În jurul aspiraţilor purtate


De o stea pustie,


În jurul lumii reci şi moarte.

Indiferent

Visând sufletul erei



Te-neci în gândul sferei.






Cazi în sumbrul Saharei,


Crezând în zborul pietrei.






Sirene zic amarei,


Iubirii, efemerei.






Nimic din visul negrei


Zări nu e misterul umbrei.






Dai glas speranţei


Din cutia Pandorei.






Un val pe cerul Terrei


Se stinde-n hăul orei.






E a ta viitoarei,


Mângâierea marmurei?

Năruirea clipei

Nici cerul, nici oceanul,



Nimic nu poate fi-ndreptat,


Nu înţelegi esenţialul,


Nu poţi simţi ce ai visat,


Se aşterne şi uitarea.


Omul degradat şi infect,


Tainicul joc din viaţa grea,


Totul pare-un alb imperfect.






Drumul lung şi derizoriu


Spre vis este iluzia,


Trecerea prin Purgatoriu,


A ta, este cununia.


Timpul s-a transformat şi el,


Venind din tot neantul,


Nimic nu mai este la fel,


Nici cerul, nici oceanul.






Precum mareele, timpul


Se retrage, luând victime


Cu el, precum şi cântecul


Valurilor reci şi calme,


Depunându-l pe cel răpit


Pe un alt ţărm nevizitat,


Distinct de cel ascuns în mit,


Nimic nu poate fi-ndreptat.






Trăieşti mult în aşteptare,


Cauţi acea memorie


Închisă-n fiecare,


Uitată-n negura vie.


Estompat în neştiut mori


Fără a simţi finalul,


Fără aripi nu ştii să zbori,


Nu înţelegi esenţialul.






Încurcat în vis viitor,


Te izolezi în alt trecut,


Rătăcind în fumul de nor,


În labirintul neştiut.


Nu îţi poţi schimba destinul


Pe care tu azi l-ai ratat,


Neştiind să-ţi alegi drumul,


Nu poţi simţi ce ai visat.


Neacceptând să existe


O persoană diferită,


Cosmosul o nimiceşte


Şi-o naşte nechibzuită.


Timpul acum se revarsă


Irosindu-şi măreţia,


Mai frumos ca o crăiasă


Se aşterne şi uitarea.






Exacerbarea simţirii


Dă o percepţie a lumii


Distinctă pentru tinerii


Care dau glas nestins mării.


Ce conştiinţă poate fi


Mai mult condusă de un act?


Doar o persoană ştiu a fi,


Omul degradat şi infect.






Nişte semnale care vin


De dincolo de-astă lume


Prevăd eliberarea din


Carceră mult prea devreme,


Uitând pentru totdeauna,


Smulgând câte unul din ea,


O cruce îţi va fi luna,


Tainicul joc din viaţa grea.






Frumuseţea alb-a lumii


Apare uşor pregnantă,


Dar există revelaţii


În istoria-ntunecată.


În lumea cu imagini vii,


Cu contemplări de vis abstract,


Cu multe frunze ruginii,


Totul pare-un alb imperfect.






Totul pare-un alb imperfect:


Tainicul joc din viaţa grea,


Omul degradat şi infect.


Se aşterne şi uitarea,


Nu poţi simţi ce ai visat,


Nu înţelegi esenţialul,


Nimic nu poate fi-ndreptat,


Nici cerul, nici oceanul.

Aberatie

Traim intr-o superficialitate nebanuita. Vorbim despre lucruri fara sens... Doar aberam. Dar poate ca intr-o zi ne vom trezi din visul pe care l-am creat cu mintile noastre. Poate ca suntem naivi, nu vrem sa acceptam realitatea sau poate doar incercam sa scapam din rutina vietii.
Cand eram mici toti ne doream sa devenim printi sau printese, zane cu aripi colorate sau oameni de zapada. Doar eu imi doream sa devin gasca, dar aceasta este cu totul alta poveste. Ironia a fost cand am realizat ca de fapt am devenit balauri, zmei, varcolaci, babe stirbe, intruchipari grotesti ale tenebrelor, fiinte infernale. Ce putem face in situatia aceasta? Poate sa intram din nou in lumea viselor. Da, lumea creata de un demiurg fals este diforma, dar numai in felul acesta putem sa mai uitam de tristete, de rusine si de ura. Sa evadam din lumea aceasta dominata de incompetenta, de amatorism, de analfabeti incorigibili.
Oare am uitat noi cum este atunci cand razi? Nu, dar nu mai avem aceeasi vitalitae, aceeasi inocenta si bunatate ca atunci cand eram copii. Rasul exprima seninatatea celui care are in fata timpul nesfarsit, pentru ca orizontul copilului este deschis, infinit, niciodata explorat pana la capat.
Asa ca ma voi intoarce in lumea mea de vis unde nu voi mai auzi pe nimeni aberand. Unde voi intalni magi cu puteri ascunse, ramasi in munti, in spatiul lor sacru, din vremurile dacice. Voi vedea strigoi, zburatori si nereide, lucruri stiute si nestiute, lucruri doar inventate...de o speranta.

Postări mai noi Pagina de pornire

Followers


Recent Comments