În interiorul timpului
Uitat în miezul trupului,
Eu mă îngrop
Spre-a nu mă mai vedea.

Păpuşi de ceară
Căzând în gol
Spre-o lume controlată
De voci de muritori.
Târându-se la vale
Spre un tărâm de foc
Sunt îndemnate
Să se arunce...
Fiinţe deplorabile
Ce se lasă controlate
De cei ce-s mai puternici,
De cei care cunosc
Secretul nedesluşit
Oamenilor banali.

Stai într-un colţ,
Te uiţi pe geam.
Vezi deziluzia
Şi întunericul
Ce acoperă lumea.
Priveşti cerul
Cu stelele lui
Şi te întrebi:
"Oare se mai uită cineva la stele?
Sau eu sunt unica nebună?
M-am săturat de-atâta amărăciune
Şi aripi frânte,
M-am săturat de această somnolenţă
Ce-a învăluit lumea.
M-am săturat de voi!
De ce nu mă lăsaţi în pace?
De ce trebuie mereu să vă urmez?
Să mă arunc în foc?
Mă înfioară!
Voi sunteţi proşti
De nu vedeţi
Că eu sunt tot din ceara?"

Întunericul mahmur se prelinge
printre clădiri în stil baroc
şi străzi pline.
Localnicii petrec în delir,
bufoni ai deziluzilor,
păpuşi monstruoase.
Şi despotul danubian,
un câine de maidan,
crescut în mahala
îşi latră-al său discurs:
"Stimaţi colegi şi prieteni,
Ce azi ne-am adunat,
Să fim slăviţi căci astăzi
Noi lumea o vom avea.
Acela care ieri
Râdea în faţa noastră,
De nulitatea
Şi nimicnicia noastră,
Acela care azi
Îşi lustruia al său tablou,
Acela mâine
Îşi va şlefui al său cavou.
Oamenii meschini,
Mediocrii şi mărunţi,
Cu a lor temeinicie
Şi-a lor dobitocie,
Ne-au transformat în carii,
În slugi de cărămidă.
Cum au putut ei oare,
Ale noastre vise chioare,
Cu a lor zădărnicie,
Să le transforme în covoare,
În brize scurte de lumină
Cu fade urme de amfetamină.
Acei bolnavi ai lumii noi
Ne-au alungat!
Ne-au prigonit ca niste boi!...
Aceia care acum
Sunt îngropaţi
În decadenţă, în dezordine...
Oare de ce ne-au defăimat?
Nu ştiu ei oare
Că şi noi am fost oameni cândva?"
O lacrimă se prelinse
din ochiul de sticlă
al salvatorului.
O balerină deformată
şi un dragon priveau
babilonia,balamucul ce se iscase,
cum creaturile himerice
din negura citadină
treceau bariera basmului.
Şi aceia care ieri fuseseră decimaţi,
aceia azi,
cu toată nuditatea
şi toate maladiile,
mărşăluiau neîntrerupţi
în acel deşert al defăimărilor,
spre libertatea lor,
spre balul deşertăciunilor...

De fapt,
balul deşertăciunilor
este viaţa reala,
în care oamenii sunt monştrii adevăraţi,
iar animalele himerice
jertfa lor,
cei condamnaţi...