Un soare obcur,
o lună fantomatică,
singurătatea dispare
în eternitatea deşertăciunilor,
vântul mătură gânduri,
ploaia spală cuvinte nespuse.
Timpul trece,
aud numai voci
şi nicic măcar umbrele
nu mă mai mângâie.
Linişte...
orizontul îneacă
cerul în zgomote.
Moarte...
fulgi de zăpadă
cad peste cimitir,
se aşază uşor,
dezmierdând mormintele,
precum veacul
scufundă cerul sub ape.
Cavourile vechi
îşi ascund secretele,
lumina se desprinde
de clipele de întuneric.
Fulgi de gheaţă
acoperă pietre
ce ţin închise inimi,
nu fiinte în descompunere.

Privesc în jur
şi nu-mi pot vedea decât mormântul
şi inima ce-mi bate în el.
Nu pot rupe vraja cruzimii
dând viaţă unei inimi...