Cerul se crapă,
Fiinţa dispare,
Se ascunde speriată
În cioburi de uitare,
Se piteşte de viaţă,
De moarte şi de creaţie.
Aleargă frenetic,
Se simte cuprinsă de greaţă,
De ură şi de dulceaţă,
Fuge bezmetic,
Se împiedică de gânduri,
De visuri mult dorite,
De ochi răi şi râsuri,
De urlete vrăjite.

Natura o-nconjoară,
O închide-n funze goale,
Într-o lume diformă şi neclară,
În tărâmuri cu feţe pale,
Cu ceruri verzi şi ape chioare,
Cu nori de vată şi stele roşii,
Cu esenţe şi dorinţe muritoare
În care gândurile devin pustii,
În care firea nu poate trăi.

Se desprind clipele grele
Ale muzicii de stele
Din tărâmul vrăjitoarelor,
Din lumea secret-a ielelor.

O sferă plutitoare
Din bule de culoare
Zboară spre-a mea strigare
În miezul palid de floare.

Zgomotele vieţii
Se-aud în miezul nopţii,
Freamăt de trestii
Şi zumzet de bestii.

Nu e neagră fiinţa carnivoră,
Nu e nici roz cea ierbivoră,
Ea e doar inodoră,
Viaţa e-o seară incoloră.

Descompusă în bucăţi,
Eterna singurătate
Se pierde în pustietăţi
De urme înspumate,
De voci robotizate.

Reflecţii amare,
Dar nu e sublim
Să ai doar o culoare
Ce conturează râsul, când învelim
Răspunsul pe care-l ocolim.

S-a produs o prăbuşire
În adâncurile firii,
Se-mpleteşte o smintire,
O cădere în abisul mării,
Cu cerdacurile serii.

Pereţii se crapă,
Pământul se zguduie,
Firea dezgroapă
Cireaşa amăruie.

Sertarul se rupe,
Din el sar pene,
Oameni mici şi trupe,
Fiinţe cu antene,
Fântâni arteziene,
Creioane diluviene,
Caiete egiptene,
Sirene, desene şi balene.

Se prind în jocul vieţii,
Aleargă în cercuri,
Îşi expun zimţii
Cariaţi de mii se veacuri.

Mişunătoare firmituri,
Uitate în adâncuri,
Îşi poartă ai săi nasturi
În resturi de parfumuri.

Se aşternu nestrăbătut
Un gând al dorului de lut,
Se stinse iar al serii ritm,
Din scurtul vieţii algoritm.

Am fost în spaţiul cosmic,
Am fost pe stelele de foc,
Dar n-am fost decât un mit ceramic
În crudul mers al timpului ce îl sufoc.

Azi firea se destramă,
Iar cerul cerne ceasuri,
În această himerică dioramă
A universului făurit din aburi.

Voi alerga spre limita culmii,
Voi trăi în adâncuri de ceaţă,
Voi vindeca anemia lumii,
Voi şterge depresia cu gheaţă.

Din lut au fost,
Din lut se trag
Doar visele, şirag
Spre absolut.

I am drowning in silence. Everything around me is so quiet that frightens me. I can feel the cold overwhelming my shivering body. It penetrates me and fills me with insensitiveness. I am blowing on my hands, trying to warm up my soul, that lost soul in which I put all my hopes. I wonder if it can be revived. That's stupid. But wait a minute... what do I really want to prove here in this room where just my thoughts keep me company? I want nothing. I am sick of all the things around me. Sometimes I fear that what I really want is to run, to run far away. But this can never be accomplished because the one that I want to run from is me.
I was always wondering why people cry so much. After all we start our lives crying, sheding tears of grief, or maybe tears of fear of the unknown world in which we were thrown withouth anybody asking us if we want to exist or not.
And so we cry... There's nothing we can do... We keep on crying more and more, until there's no tear to shed, until there's nothing left...

Zbor de lumină
se întinde pe peretele gol,
într-o zi senină
a unui alt capitol.
Miros uscat de trestii
sau poate mirosul morţii
îmi admonestează simţurile,
îmi ruinează minţiile.
Se aşază pe peretele gol
al păpuşii fără vină,
zborul de lumină...

Nu pot să cred în absolut,
Nu pot să zbor,
Nu pot să merg,
Nu pot s-ascult al serii cânt,
Nu pot s-aud a ta tăcere,
Nu pot să şterg a mea durere,
Nu pot s-alerg în zări de foc,
Nu pot să cred că eşti al meu,
Nu pot să urc spre alte zări,
Nu pot să strig,
Nu pot să tac,
Nu pot s-ascund această ură,
Nu pot s-alung al meu dezgust,
Nu pot să scriu poveşti cu zâne,
Nu pot să schimb această lume,
Nu pot să merg pe un alt drum,
Nu pot să cânt,
Nu pot să râd,
Nu pot să plâng,
Nu pot nicicând,
Sau aş putea,
Doar dac-aş vrea...