Cerul se crapă,
Fiinţa dispare,
Se ascunde speriată
În cioburi de uitare,
Se piteşte de viaţă,
De moarte şi de creaţie.
Aleargă frenetic,
Se simte cuprinsă de greaţă,
De ură şi de dulceaţă,
Fuge bezmetic,
Se împiedică de gânduri,
De visuri mult dorite,
De ochi răi şi râsuri,
De urlete vrăjite.

Natura o-nconjoară,
O închide-n funze goale,
Într-o lume diformă şi neclară,
În tărâmuri cu feţe pale,
Cu ceruri verzi şi ape chioare,
Cu nori de vată şi stele roşii,
Cu esenţe şi dorinţe muritoare
În care gândurile devin pustii,
În care firea nu poate trăi.